Copilăria - o lume în care mă regăsesc

Copilăria este o lume de poveste, duioasă şi nebună. Este vârsta în care totul e posibil, iar intensitatea momentelor este maximă. Ea este un tărâm feeric, în care trăim deplin şi înţelegem tainele existenţei mult mai uşor.
Lumea mirifică a copilăriei mele s-a înfăţişat într-un orăşel înconjurat de peisajele pline de farmec ale judeţului Vâlcea. Mă pierdeam adesea în jocurile copilăriei pe dealurile înverzite din apropierea casei ce radiau prospeţime şi linişte, pe câmpurile de maci sângerii şi printre lanurile aurite de spicele de grâu ce valsau diafan cu soarele. Ce bucurie era să iau în palme grăunţele coapte de grâu, să le mărunţesc printre degete şi să fac biluţe din ele... în loc de gumă de mestecat. Copil fiind mă regăseam în poalele bunicii materne pe care am iubit-o nespus care îmi mângâia sufletul cu poveşti şi învăţături sănătoase. Chipul ei blajin şi luminos mă liniştea şi mă asigura că lumea poate fi mai bună şi mai frumoasă. Mă gândesc cu nostalgie la farfuriile pline de clătite calde şi pufoase(preferatele mele)pe care bunica mi le pregătea dis-de-dimineaţă pentru a fi proaspete şi gustoase atunci când mă trezeam eu. Copilăria mi-a fost frumoasă, serenă şi vie. O, Doamne cât îmi e de dor de acea perioadă unică care mi-a îmbelşugat viaţa.
Copiii din ziua de astăzi nu mai ştiu ce înseamnă copilaria. Trăiesc într-o lume virtuală, petrecând ore în şir în faţa calculatorului, jucând jocuri impregnate de violenţă, la televizor, ascultând o muzică zgomotoasă care nu mai reuşeste să atingă sufletul. Pe vremea mea, copilăria însemna un mod de a trăi sănătos, în spaţiul nepoluat din mijlocul Naturii, o lume care mă ducea cu gândul la basmele cu zâne, unde experimentam frumosul, unde binele era ridicat la rangul de virtute. Aveam timp să citesc cărţile de poveşti care m-au ajutat să discern binele de rău şi sa-mi adun în suflet cantitatea necesară de cunoaştere.

Când suntem copii avem inima deschisă spre iubire şi frumos. Râdem şi plângem foarte uşor, suntem capricioşi şi generoşi, iertând şi uitând repede micile supărări. Însă când ajungem la maturitate, bucuria clipei, expansivitatea şi nebunia dispar, zâmbim şi râdem cu reţinere, încercăm să afişăm o mină serioasă, nedorind să fim etichetaţi ridicoli. În plus, nu mai facem risipă de entuziasm, neexprimându-ne liber emoţiile şi ne mai având acea ardoare cu care aşteptăm lucrul mult-dorit. Să fim din nou copii,măcar pentru o clipă...aşa ne vom afla identitatea fiinţei ajunsă la stadul de adult.
Astăzi, speranţa îmi înfloreşte sub razele calde ale copilăriei, o lume în care eu mă regăsesc. Când sunt la răscruce de drumuri, vântul nostalgic al copilăriei îmi arată drumul corect spre lumină şi adevăr.