Noi suntem asemenea florilor delicate care încolţesc, cresc şi apoi se ofilesc. Suntem efemeri prin această lume.
Vântul vieţii pe unii dintre noi ne poate atinge suav, simţind o adiere caldă, pe alţii îi poate lovi cu putere, înconvoindu-le tulpinile fragile, îngenunchindu-i. În astfel de clipe învăţăm o lecţie importantă pentru creşterea noastră spirituală - lecţia umilinţei. Mai este compatibilă această calitate cu lumea în care trăim azi? Dar de fapt, ce este umilinţa? Un semn de slăbiciune sau o calitate preţioasă care evidenţiază adevărata putere a spiritului, un semn de nobleţe umană?
Faptul de a vorbi despre umilinţă în societatea zilelor noastre poate părea o absurditate, ceva ce nu mai aparţine prezentului, fiind ceva demodat. Lumea secolului 21 încearcă să-ţi inoculeze ideea de a căuta în primul rând o poziţie cât mai înaltă în societate, de a-ţi atinge propriile interese indiferent de mijloacele utilizate. De fapt, etalarea cu ostentaţie a propriei valori este ceva de dorit astăzi, mulţi considerând-o o virtute.
Umilinţa este redată în dicţionare ca o atitudine respectuasă, plină de stimă; smerenie, modestie. Întrucât suntem născuţi cu un sâmbure de egoism este destul de dificil de inţeles şi de dobândit această calitate.
Uneori confundăm umilinţa cu supunerea oarbă şi iraţională, un soi de credulitate. Un asemenea comportament provine din slăbiciune şi teama de a nu fi pedepsiţi. Pe când, adevărata umilinţă implică un sentiment de demnitate, de mulţumire sufletească, de înţelegere a naturii divine, de a ne ridica dincolo de egoul uman şi de a asimila uşor lecţiile vieţii. Asta denotă multă putere, nu slăbiciune. De fapt, umilinţa este un bun al oamenilor puternici.
Collage Images at ImageHousing.com
A fi umil înseamnă să renunţi la „eu” şi „al meu”, astfel dovedind bunătate, o topire a sinelui pentru a pătrunde în profunzimea Fiinţei Divine.
Ne ţinem capul plecat, semn că am învăţat unde ne aflăm noi în raport cu Dumnezeu. Însă asta nu ar trebui să o luăm ca pe o înfrângere, ci ca pe o lecţie pe care viaţa ne-o dă. Atâta timp cât rădăcinile ne sunt înfipte în pământ, avem viaţă. Ar trebui să ne deschidem cu încredere petalele spre Soarele Vieţii, Dumnezeu şi să primim cu zâmbetul pe buze Razele Sale calde şi stălucitoare. Să ne lăsăm învăluiţi de Raze de lumină, speranţă, bucurie şi iubire, să le permitem să ne mângâie şi să ne sărute uşor petalele fine.
Să primim cu inima deschisă ploile binecuvântate dar şi furtunile vijelioase pentru că şi unele şi altele ne netezesc drumul interior, îndepărtând denivelările şi asperităţile formându-ne o personalitate puternică. Acestea ne ajută să creştem, să rodim şi să rămânem proaspeţi, plini de sevă-esenţa fiinţei noastre. Doar aşa vom dovedi că ne-am însuşit lecţia umilinţei autentice.
Citatul următor mi se pare oportun pentru încheiere:
„Umilinţa din inimă nu-ţi cere ca într-adevăr să te umileşti, ci să fii deschis; numai aşa poţi da şi poţi primi. Mama este umilă în faţa copilului şi grădinarul în faţa trandafirului.”-Antoine de Saint-Exupery
Vântul vieţii pe unii dintre noi ne poate atinge suav, simţind o adiere caldă, pe alţii îi poate lovi cu putere, înconvoindu-le tulpinile fragile, îngenunchindu-i. În astfel de clipe învăţăm o lecţie importantă pentru creşterea noastră spirituală - lecţia umilinţei. Mai este compatibilă această calitate cu lumea în care trăim azi? Dar de fapt, ce este umilinţa? Un semn de slăbiciune sau o calitate preţioasă care evidenţiază adevărata putere a spiritului, un semn de nobleţe umană?
Faptul de a vorbi despre umilinţă în societatea zilelor noastre poate părea o absurditate, ceva ce nu mai aparţine prezentului, fiind ceva demodat. Lumea secolului 21 încearcă să-ţi inoculeze ideea de a căuta în primul rând o poziţie cât mai înaltă în societate, de a-ţi atinge propriile interese indiferent de mijloacele utilizate. De fapt, etalarea cu ostentaţie a propriei valori este ceva de dorit astăzi, mulţi considerând-o o virtute.
Umilinţa este redată în dicţionare ca o atitudine respectuasă, plină de stimă; smerenie, modestie. Întrucât suntem născuţi cu un sâmbure de egoism este destul de dificil de inţeles şi de dobândit această calitate.
Uneori confundăm umilinţa cu supunerea oarbă şi iraţională, un soi de credulitate. Un asemenea comportament provine din slăbiciune şi teama de a nu fi pedepsiţi. Pe când, adevărata umilinţă implică un sentiment de demnitate, de mulţumire sufletească, de înţelegere a naturii divine, de a ne ridica dincolo de egoul uman şi de a asimila uşor lecţiile vieţii. Asta denotă multă putere, nu slăbiciune. De fapt, umilinţa este un bun al oamenilor puternici.
Collage Images at ImageHousing.com
A fi umil înseamnă să renunţi la „eu” şi „al meu”, astfel dovedind bunătate, o topire a sinelui pentru a pătrunde în profunzimea Fiinţei Divine.
Ne ţinem capul plecat, semn că am învăţat unde ne aflăm noi în raport cu Dumnezeu. Însă asta nu ar trebui să o luăm ca pe o înfrângere, ci ca pe o lecţie pe care viaţa ne-o dă. Atâta timp cât rădăcinile ne sunt înfipte în pământ, avem viaţă. Ar trebui să ne deschidem cu încredere petalele spre Soarele Vieţii, Dumnezeu şi să primim cu zâmbetul pe buze Razele Sale calde şi stălucitoare. Să ne lăsăm învăluiţi de Raze de lumină, speranţă, bucurie şi iubire, să le permitem să ne mângâie şi să ne sărute uşor petalele fine.
Să primim cu inima deschisă ploile binecuvântate dar şi furtunile vijelioase pentru că şi unele şi altele ne netezesc drumul interior, îndepărtând denivelările şi asperităţile formându-ne o personalitate puternică. Acestea ne ajută să creştem, să rodim şi să rămânem proaspeţi, plini de sevă-esenţa fiinţei noastre. Doar aşa vom dovedi că ne-am însuşit lecţia umilinţei autentice.
Citatul următor mi se pare oportun pentru încheiere:
„Umilinţa din inimă nu-ţi cere ca într-adevăr să te umileşti, ci să fii deschis; numai aşa poţi da şi poţi primi. Mama este umilă în faţa copilului şi grădinarul în faţa trandafirului.”-Antoine de Saint-Exupery
Comentarii
Trimiteți un comentariu