Cea mai cumplită durere este să te desparţi de cea care ţi-a dat viaţă, de mama. Nu ştii cum să negociezi cu această durere, să o faci să nu mai urle-n tine, să nu-ţi mai facă inima să tremure ca o frunză în bătăia vântului. Simţi că cea mai mare parte din tine a dispărut odată cu ea. Ca şi cum "cordonul ombilical" ţi-a fost tăiat, eşti deconectat de la acea sursă de iubire, care-ţi făcea inima să bată tare, doar când spuneai: Mamă…! Acum inima bate mai încet, în ritmul durei realităţi care m-a lovit drept în centrul fiinţei mele. Dintr-o dată îţi pierzii centrul de greutate şi iei contact cu o realitate ostilă şi necunoscută până atunci. Dintre toate durerile existente, aceasta e cea pe care nu o poţi sfida, nu o poţi îmblânzi, nu o poţi curma… Cum să înveţi să te împaci cu ideea că ai pierdut tot ce aveai mai de preţ? Eşti vreodată pregătit să-ţi pierzi mama? În noapte în care a murit, nu am vrut să cred… Am negat! Când am aflat diagnosticul greu în urmă cu un an, şi anume cancer, a fost ca un trăznet care m-a despicat în două: Mi-am zis că nu se poate! Apoi, mi-am zis că e nedrept, pentru că mama e cel mai bun om, care a trecut prin aşa de multe. A fost ca un tablou suprarealist, în care nu mă puteam imagina… Nu mă aşteptam să moară, chiar dacă ştiam gravitatea bolii. Mama a fost demnă până în ultimele clipe: a murit, ducând boala pe picioare. Pentru mine a fost şocant. Mă legam de speranţa că la sfârşitul lunii aveam să primesc din Germania nişte medicamente în care credeam, pe care i le comandasem printr-un om minunat care s-a implicat mult (vreau să spun că de când am aflat diagnosticul ei, am studiat atâta anatomie, despre boală şi tratamente, încât aş putea concura cu un medic). Mă rugam să reziste până atunci şi eram încrezătoare… În noaptea aceea, speranţele mi s-au năruit asemenea unui castel de nisip. O, Doamne, câte valuri au trecut peste ele de-a lungul vieţii mele! Uneori, indiferent ce ai face nu poţi schimba cursul vieţii. Ştiu că ea şi noi am încercat totul: operaţii, citostatice, tratamente naturiste… etc. A fost o luptă chinuitoare pentru ea şi pentru noi cei care am fost lângă ea. Sora mea, deşi e medic, e foarte sensibilă şi sufletistă. A luptat atâta pentru mama… Cumnatul meu medic, tata a fost cadru medical. O familie de medici, care nu au reuşit să învingă boala. E atât de ironică şi paradoxală viaţa asta!
Nu îşi poate cineva imagina câtă durere poate provoca această boală terifiantă. Pentru că nu mai suportam să o văd suferind, mă refugiam în scris, în rugăciune. Pentru mine scrisul a fost o terapie prin care îmi anesteziam durerea, iar rugăciunea un balsam prin care-mi bandajam rănile, care poate pentru mulţi din exterior nu s-au văzut. De felul meu, nu îmi place să mă vait, să mă victimizez. Am trecut prin situaţii foarte dureroase şi nu vreau să extind durerea şi asupra celor pe care îi iubesc. Nu vroiam să plâng pentru a nu-i amplifica durerile ei de nesuportat. Nu vroiam în faţa oamenilor să arat cât sufăr pentru a nu-i împovăra, îmi călcam peste orice teamă şi durere şi încercam să dăruiesc iubire, zâmbete, bunătate şi nu lacrimi… Cred că tot ceea ce am scris în această perioadă, a trădat de fapt ceea ce purtam în suflet. Era modul meu de a face faţă durerii.
Afară cerul acum parcă plânge, şi eu împreună cu el. Pentru că cel mai dureros lucru este să ştii că nu ai putut să-l ajuţi pe omul pe care-l iubeai cel mai mult...P S. Poza aceasta e dintr-o zi de noiembrie, una fericită! De acum înainte, amintirile îmi vor locui sufletul pentru totdeauna, mamă dragă!
Stimata Lavinia, indurerat de nedreapta lovitura primita ,mi-am permis sa scriu aceasta poezie in memoria mamei dv. si a tuturor mamelor chemate in Cer. ...........La Capataiul Mamei--- MAMA cand ai la cine spune,E cel mai drag cuvant din lume, Ea ne-a dat viata,ne-a crescut Si ne iubeste cel mai mult, Si la necaz si bucurii, La mama mergem mai intai,Iar cand avem vreo suparare Gasim la mama alinare. In ochii ei gasim blandete,Ea ne da sfaturi si povete, Din departari venim in graba, Cand stim ca ne asteapt-o mama.Si-o ascultam cand ea cuvanta Ca mama pentru noi e sfanta. Si ce durere nesfarsita Cand viata mamei mult dorita Se curma cu pareri de rau, Chemata sus la Dumnezeu, Iar la copii ce-o iubesc Ramane=n suflet gol imens. Si ce durere mai cu seama, Cand nu mai ai cui spune...mama ! Lasam o lacrima amara, Sa cada pe sicriu de MAMA ! Dumnezeu sa o ierte !
RăspundețiȘtergere