A mai trecut un an din viaţa mea… În linişte, mă privesc în oglinda sufletului şi încerc să observ tot ce a însemnat acest an… A fost un an bun sau rău? Cum sunt eu acum? Câte dintre visuri s-au împlinit? Cu fiecare clipă ce s-a scurs prin clepsidra timpului, am devenit mai matură, mai înţelegătoare, mai aproape de ceea ce sunt eu in realitate? Cum am trăit, ce şi cui am împărtăşit? Am reuşit să-mi îndeplinesc promisiunile? Cine mi-a stat alături şi cine a ales un alt drum? Am dat totul să-i întorc din drum? Câte bucurii şi câte regrete le-am lăsat celorlalţi? Am lăsat mai multe lacrimi sau mai multe zâmbete în colţul inimii lor? Îmi fac un inventar al sentimentelor…
Printre sentimentele de bucurie, de recunoştinţă, de iubire s-au strecurat şi regrete, neîmpliniri, deziluzii, pentru că sunt om, pentru că atât cât trăiesc, învăţ… Niciodată nu e suficient tot ceea ce învăţăm, procesul pe drumul cunoaşterii e unul de durată, care nu se termină niciodată atât cât trăim. Privind în urmă, îmi dau seama că am greşit mult, am rănit, am eşuat în multe lucruri, dar ceea ce regret cel mai tare este faptul că nu am ştiut să am încredere în mine şi în ceilalţi, am acţionat din impuls, am judecat o situaţie fără să o cunosc, am reproşat fără să înţeleg şi astfel am pierdut oameni, lucruri, oportunităţi. Am rătăcit pe căi incerte şi din cauză că sunt foarte temperamentală am făcut alegeri proaste. Aş fi vrut să caut mai mult să fiu alături de cei dragi, să le arăt mai profund ce înseamnă în viaţa mea, să fi avut mai multă răbdare şi să nu fi acţionat la furie. Aş fi vrut să dăruiesc mai mult, să fi iubit mai tare şi să-i fi înţeles mai bine pe cei din jur. Pentru că, nu-i aşa? Întotdeauna e loc de mai multă iubire.
Am avut parte şi de iubire din partea familiei, a
prietenilor, a celor din jur, care au vibrat la cuvintele mele, a
necunoscuţilor. Am plâns, am râs, am greşit, am sperat, am iubit, dar mai
presus de toate am învăţat să trăiesc acum, acest moment care există.
A fost un an cu „bune şi cu rele”… Au fost momente
minunate, dar şi momente dureroase. Au fost relaţii ce s-au năruit, prieteni ce
m-au părăsit, dar şi oameni care au ales să mă iubească aşa cum sunt. Aşa cum e
în viaţă. Nu poate să fie doar soare sau doar ploaie. A trebuit să accept ceea
ce este, nu ceea ce ar fi putut fi. A fost… totul e la trecut. Tot ceea ce
contează e clipa prezentă şi ceea ce va veni.
Sper ca anul care vine să fie blând cu mine. Să-mi dea
posibilitatea de a fi eu, de a mă redescoperi în fiecare clipă, de a trăi
profund… inspiraţia să nu mă părăsească, iar spiritul să-mi fie liber, împăcat
cu tot ce există. Aşa cum la sfârşitul
unei zile, unui drum, am obiceiul de a-mi arăta recunoştinţa pentru cele
trăite, aşa procedez şi la sfârşitul acestui ani.
Mulţumesc tuturor oamenilor din viaţa mea, care mi-au stat
alături, care m-au apreciat, m-au criticat, m-au lăudat, m-au certat şi m-au
încurajat cu iubire! Unii mi-au dat lecţii de viaţă, alţii mi-au arătat cine
sunt şi ce pot face… Fiecare mi-a dat conform cu nivelul lui spiritual,
intelectual şi emoţional, dar cu toţii au contribuit la dezvoltarea mea ca poet
şi ca om.
Mulţumesc lui
Dumnezeu că exist, în forma asta, în clipa asta! Totul este aşa cum trebuie să
fie…
Comentarii
Trimiteți un comentariu