Lavi en rose

În clipa asta ești în al nouălea cer, în clipa următoare, în cădere liberă. Și totuși, de jos se vede cerul cel mai bine, iar dacă-ți îndeși tălpile în pământul reavăn, poți înflori ca o magnolie cu vârfurile în infinit. Nicio cădere nu-i întâmplătoare, iar plutirea se învață privind la păsări, exersând în sinele tău zborul. Miroase a liniște. Versuri: Lavinia Elena Niculicea, 17.03.2024

  Eu cred că nu trebuie să aşteptăm un moment special pentru a dărui sau pentru a ne arăta iubirea faţă de cei din jur. Fiecare clipă este preţioasă și poate deveni prilejul perfect pentru un gest care aduce lumină. În fiecare zi ar fi bine să ne raportăm la verbul „a dărui”. Este cel mai frumos cuvânt, ce ne învaţă semnificaţia cuvântului „OM” „A dărui” şi „a primi” sunt două acțiuni care nu pot fi separate pe deplin. Atunci când oferim din toată inima, primim în schimb o bucurie care ne luminează chipul. Îmi dau seama că puterea de a dărui vine de la Dumnezeu, iar ca dăruirea să fie autentică trebuie să fie necondiţionată, fără a aştepta să ni se ofere ceva în schimb. Valoarea unui dar nu stă în bani, ci în încărcătura sufletească pe care o punem în el. Putem dărui un zâmbet, o rază de soare celor apăsați de tristeţe, un gând de lumină celor cuprinși de întuneric. Putem oferi iubire, bunătate, bucurie, speranță și sprijin celor care au mai puţin decât noi. Să fim asemenea arboril...

Să-ți faci timp să miroși o floare, Să te înveșmânți cu ale ei culori. Învață să-ți lași parfumul în zare, Nu uita că pașii-ți sunt trecători.   Omule, știi cât prețuiește o clipă? Ai privit firul strivit de-un pas? Mult prea grăbit, întâmplările-s risipă De visuri întâmpinate la popas.   Găsește timp pentru tot ce te alină, Pentru taina ascunsă în graiul naturii. Privește izvorul cum undele-i îngână Verdele furat din ochiul pădurii.   Ascultă pasărea cu al ei misterios cânt, Pe note divine te-nvață simplitatea. Ascunde-ți grijile în al înserării vânt, Fii una cu cel de lângă tine și cu divinitatea.   Dumnezeu se va uita în seiful inimii De vei strânge comori în locuri celeste. Vei fi slăvit de îngeri până la sfârșitul lumii, Oferindu-le cea mai frumoasă poveste.              

  Viața e atât de efemeră – o clipire, iar noi suntem mai fragili decât ne place să credem… Aș spune că suntem „fluturi de o zi”. Nu primim niciun contract de garanție când venim pe lume – cel mult o promisiune de a fi parteneri în propria noastră existență. Și chiar și această promisiune se rupe uneori: viața ne pune la încercare, ne cere un preț mare în lacrimi și durere. Nimeni nu ne garantează că vom fi fericiți, că ziua de mâine ne aparține, că „vom face…” sau „vom fi…”. Tot ce avem cu adevărat este darul de astăzi. Clipa pe care o respirăm acum este singura care ne aparține. Ne pierdem ușor viața, dar mai trist este că ne pierdem în detalii, în lucruri mărunte, uitând să prindem sensul vieții și al suferinței. Toate lucrurile prin care am trecut m-au întărit, dar nu m-au înrăit. Știu ce înseamnă să suferi, să pierzi oameni dragi, să cazi și să te ridici. De aceea, încerc să valorific clipa: să dăruiesc, să iubesc, să fac bine, să alin – așa cum pot, prin cuvânt. Tragic nu est...

  „Ramuri de migdal înflorit” , de Van Gogh, este unul dintre tablourile pe care artistul le-a pictat în puținele momente de fericire pe care le-a avut. Pictura a fost realizată în februarie 1890, ca un cadou pentru nepotul său nou-născut, fiul fratelui său Theo, care a primit numele Vincent. Migdalul înflorit simbolizează renașterea, speranța și noile începuturi. Înflorește la începutul primăverii, uneori chiar în februarie, devenind un simbol al triumfului vieții asupra iernii. Este o lecție despre speranță și despre fericirea care se naște din fragilitate și din înrădăcinare în solul vieții. O pictură care ne deschide ochii spre frumusețe și inima spre lucrurile care contează: să te oprești și să privești, să respiri, să admiri cerul, să descoperi adevăratele bucurii. Astăzi, tabloul poate fi admirat la Muzeul Van Gogh din Amsterdam , unde rămâne o mărturie a sensibilității și talentului unic al pictorului. ,,Dacă iubeşti natura cu adevărat, o găseşti pretutindeni frumoasă.” ,,Î...

  Ninge peste pletele tăcerii mele cu florile cerului înmiresmate de un vis vagabond.   Timpul mă pierde într-un anotimp zănatic, galopând cu ochii semiînchiși să nu uite de mine.   Ghemuită sub pleoapele copilăriei zgârii retina opacă, prin fiecare ciob de trăire, pe buze înmugurindu-mi poezia. Lavinia Elena Niculicea

clipele îndrăznețe mă parașutează pe câmpul de luptă, în privirea macilor îmi citesc rănile abisale   semnez un armistițiu cu lumina războinică, învățând să-mi cunosc umbrele   păsările cuvintelor amână cursa ploii și îmi predau rotația soarelui c-un zbor perfect   gonesc herghelii de nuferi la apus... rămân amprentele izbânzii fierbinți   Autor: Lavinia Elena Niculicea  

Unii așteaptă cu nerăbdare Valentine's Day, să cumpere dragostea la reduceri, alții o creează în fiecare zi în tăcere din clipe fără preț. Și unii și alții ascund sub masca sentimentelor un îndrăgostit ce-și revendică dreptul de a iubi. Sunt omul care prin exercițiul dăruirii a descoperit matematica iubirii, mergând la rădăcina tuturor lucrurilor pentru a extrage valențe necunoscute. Ce e iubirea? Iubirea-i un cocktail original făcut după o rețetă proprie, un amestec din umbre și lumini, sorbit până la ultima înghițitură a vieții. Versuri: Lavinia Elena Niculicea

Românul știe ce-i durerea şi moartea, cu sânge și-a cumpărat libertatea. Cu zorii-n față și noaptea-n spate cară pe umeri stelele înaripate către ziua de mâine cu dorul de mai bine. Face echilibristică pe marginea nevoii și durerii fără să se teamă de fiorul căderii. Ca un fir de iarbă spre soare surâzând se înfrățește cu vântul, codrul, gândul ploii și cheamă în gând eroii, ca o pasăre dansând prin furtuni – umbră ce se oglindeşte în trecutul glorios. Pădurea înlăcrimată de al său vis îi cântă veșnicia printr-un strop de verde, Unirea – viu testament ce-n veci nu se pierde! Istoria îl invită la un bob de simțire, omenie-n fapte, autenticitate-n trăire… Versuri: Lavinia Elena Niculicea, 24 ianuarie 2019

Clipa își scutură haina achiziționată din târgul cu vechituri Dau volumul tăcerilor mai tare, parcă aud Cerul. Nu am mască pentru acest bal al deşertăciunii. Cer un zâmbet, să camuflez ridurile prin care respiră brazdele timpului. Mă strâng pereții dorului și tac înapoia iernii. Iau lecții de echitație să pot îmblânzi zăpezile, incitând ghioceii să-mi coboare în vene lumina. Într-un ciob de trăire se ascunde a opta minune…

  Paşii mi se pierd pe aleile labirintice mă caut în ochii unui mâine limpezit de lacrimi zbor cât mai departe să văd culoarea Nevăzutului o aripă se frânge în inima minunii cad în visare mă lovesc de dor îmi sângerează visul, balsam îmi e clipa mă ridică braţul speranţei şi alerg cu timpul pe aceeaşi cărare ....numită viaţă. Lavinia Elena Niculicea, 19.01.2020

norii se nasc mereu alții soarele a rămas același în războaiele mele un soldat neînvins de milenii îmi dă trezirea într-o lume ce și-a lăsat visurile sub tranșee privesc în ochi cerul ca un condamnat la nemurire împingând iluziile pe marginile nopților păsări îmi exorcizează frica de zbor mi se lipesc de buze înălțimile abstracte ce n-aș da să fiu o floare de câmp fluturi de Rai să mă colinde cu infinitul să mi se oprească pe umeri cea mai frumoasă mirare... Versuri: Lavinia Elena Niculicea

  #Ziuainternationalăatolerantei Fiecare om are de dus lupta lui proprie, povestea lui de viaţă, dincolo de priviri vesele şi de cuvinte amabile. În spatele unui zâmbet, se poate ascunde o lacrimă, în spatele unui câştig, se află o pierdere, în spatele uşii pe care o închide inima, se pot găsi tristeţi neplânse, tăceri nespuse, dincolo de lupta văzută, multe răni dor şi sunt nebandajate. Aşa că oricine pe lumea asta are ceva de arătat, ceva de iubit, ceva de dăruit, ceva de spus, de la care ceilalţi ar putea învăţa. Hai să fim mai toleranți și mai dispuși să arătăm bunăvoință semenilor noștri! Lavinia Elena Niculicea

                           Timpul – miel şi călău, spintecă cu sete blândele toamne. Destinul necordial suflă ca un alizeu și-mi frânge ramurile fine...   Lumina mi-e vis sfios de vară, cu frunze şi muguri de vânt, plesnind într-o toamnă amară… Ce n-aş da să o nasc în cuvânt!   Clipa zdrențuroasă s-o îmbrac de gală, visul să o invite la un dans nocturn pe muzica vieții – iluzie regală. O fredonăm cu toții c-un glas diurn.   Povestea ni-i veche, nu-i nouă, e scrisă cu degetul de Dumnezeu, iar fiecare gând e strop de rouă, sorbit de-o inimă la greu...  

    Gânduri așternute-n scris în urmă cu un an, care cred ca sunt actuale și azi: Vremurile grele ne revelează cele mai mai mari adevăruri: despre fragilitatea vieții, despre valoarea clipei și despre forța de a învinge a oamenilor. Am învățat că, în urma loviturilor, omul devine puternic, ancorat în realităţi profunde, util, plin de învăţături, şlefuit pentru viitor. Poate că această criză provocată de coronavirus ne va conștientiza să valorificăm clipele, să le dăm un sens mai profund, să ne reconfigurăm prioritățile, dorințele, obiectivele, să dăm o altă percepție lucrurilor din viața noastră, să le cântărim și să le prețuim. Cred că oamenii învață din ceea ce experimentează și mai puțin din ceea ce li se povestește. Cred că vom ști să dăm altă conotație experiențelor, refugiindu-ne în farmecul lucrurilor simple: de a privi cerul mai des, de a mirosi o floare, de a ne părea bine de fiecare dar bun din partea vieții, de fiecare om întâlnit, de fiecare îmbrățișare și strânger...

  Cu o emoție cosmică, hoinară, Creez muguri liberi ce nu dor... Dezinfectez drumul către primăvară Și mă prind în ludicul zbor de cocor. Din șevaletul cerului iau o felia de senin, Să pictez pe trupul clipei păsări albe. Cer ca morții să i se inventeze un vaccin, Să nu mai umble hai-hui prin tăcuta urbe. Mi-e surâsul captiv într-o oală de lut, Precum apusul în necuprinsa zare, Las în jurnalul nopții un vis neștiut, În zborul spre mâine pe aripi port sare. Condimentez stelele cu surâsuri amare, Culese din cireșii ce mor și renasc, La restanțe la înflorire să nu am habar, Fur visuri și-mi umplu al meu buzunar. Autor:  Lavinia Elena Niculicea

  Am făcut un pas mare pe Lună, Un pas mai puţin către noi. Lumea asta-i într-o goană nebună. Cine se mai apleacă spre cel în nevoi?   Omul caută să descopere noi planete, Cu paşi de lacrimi pe Calea Lactee, Şi totuşi el încă nu ştie cine este. Iubirea de semeni – nedezlegată epopee.   Egoul căptuşeşte stelele cu fum de vină, Ţinând fericirea departe la ani lumină. Înăuntrul omului e un ocean de Eu, Din când în când, un strop de Dumnezeu.   Discernem că viaţa-i doar un pas, Mult prea repede trece pe pământ. Facem în noi adesea câte un popas, Culegem nectar din al sorţii cuvânt.   Să nu lăsăm speranţele să ne îngheţe Prin ceaţa şi zloata unui cântec de viori. În orice notă a clipei se ascunde nobleţe, Să i-o cântăm celuilalt cu ai iubirii fiori.   Autor:Lavinia Elena Niculicea  

  Mă văd pe mine ca-ntr-o oglindă, Inima-mi bate în metafore și rime, Cu versul universuri paralele colindă, Fără a avea rău de înalțime...   E simplu să povestesc despre viață, Mult mai greu este să o trăiesc. Fac din fiece zi o declarație de speranță Prin gândul bun, pe-o stea mă iscălesc.   Să fiu o lumină când bezna se lasă, Să-nfloresc universuri într-un timp arid, Răsturnând clepsidra pe a tăcerii masă, Clipa mă va hrăni cu veșnicia, de nu o ucid.   În final, rămâne o singură-n întrebare: Am sorbit cu sete picătura de pe ale vieții buze? Răsfățată de fluturii visării cu nectar și soare Îmi las zâmbetul furat de cele nouă muze. Autor: Lavinia Elena Niculicea  

  ,,Omul în căutarea sensului vieții", de Viktor E. Frankl este un eseu de o mare profunzime, o poveste reală de viaţă, un cocktail de confesiune, filosofie, ştiinţă, pe care sufletul cititorului îl bea înghiţitură cu înghiţitură, dorind să-şi descopere sensul. O carte cu trăiri aparte, care te determină să-ţi reevaluezi atitudinea în faţa vieţii. Cuvintele lui au un ton de o sinceritate tulburătoare, fiindcă au ca fundament experienţe cu valenţe adânci, şi nu simple iluzii... Autorul spune la un moment dat că omului i se poate lua totul, mai puțin libertatea de a-și alege propriul mod de a fi într-un set de circumstanțe. Încercările vieții trebuie privite ca un test al propriei tării lăuntrice și al capacității de a înfrunta prezentul fără a ne refugia în trecut (deși „a fi fost este un fel de a ființa și, probabil, cel mai sigur”, spune Frankl) sau fără a evada din el prin sinucidere. Logoterapia l-a sprijinit pe Silvian Guranda, traducătorul acestei cărți, în lupta cu o b...

Dintr-un apus de iarnă adun un fir de speranță, Plantându-l sub zăpezile adormite-n mine, Să-nflorească primăveri cu sevă de viață, Sub ninsorile aspre să hiberneze un mâine.   Ca o ploaie născută-n zori mă înalț și cobor Peste firul de iarbă strivit de plânsul lui ieri. Evadând din strânsoarea unui primitiv nor, Spăl obrazul clipei cu îngeri izgoniți din ceruri.   Când umbre bizare îmi sechestrează zborul, Cu spasme de lumină, răsăritul mă ridică, Dintr-un colț de infinit îmi spune Ziditorul: Urcă spre soare, cu norii fă echilibristică!   Nu abdic pe câmpul înroșit de rănile luptelor, Ca un soldat pe umeri port întreaga planetă. Tatuez înfrângeri și victorii pe fruntea stelelor, Nu cad cei ce au visuri ascunse-n portbaionetă. Autor: Lavinia Elena Niculicea