Viaţa ca un animal de prada

Mi-am zis de multe ori, în clipele de singurătate ce-mi amorţeau entuziasmul că viaţa e un animal de pradă. Uneori, ea mi-a arătat privirea-i fioroasă, dornică de a se năpusti asupra visurilor mele şi a muşca cu sete din liniştea obţinută cu un preţ scump. Da, liniştea nu e gratis! O aştepţi, dar ea vine greu… Mai întâi trebuie să faci cunoştinţă cu furtuna şi să-i ţii piept şi de abia apoi, în suflet ţi se aşează un porumbel al împăcării. Înainte de calmitate, asemenea mării, am clocotit în iubirea furtunoasă, m-am lăsat purtată de vântul îndoielilor, de valul amânărilor, lovindu-mă de stâncile tăcerii. Da, timpul te fugăreşte, viaţa te pune la pământ… Şi ce faci atunci? Gândiţi-vă cum reacţionează cineva când e urmărit de un animal sălbatic… Fuge mai repede de cât se aştepta, îşi sporeşte forţele. Şi chiar dacă e prins şi pus la pământ, se luptă cu şi mai mare îndârjire… Când viaţa m-a pus la pământ, m-am luat la trântă cu ea, Şi dă-i şi luptă! Cine a spus că e uşor, că o să învingi şi ai să fi recompensat în lupta vieţii. Nimeni nu-ţi garantează asta şi totuşi continui să lupţi, pentru că omul e echipat cu această capacitate de a supravieţui celor mai vitrege condiţii. Ca  stâncile în faţa intemperiilor, rezistă şi stă ferm, pentru că omul speră, crede că poate fi refugiu pentru cei mulţi care se ard în razele sorţii.

De câte ori, am fost jos, simţind pământul că-mi fuge de sub picioare şi podeau rece atingându-mi faţa, am ridicat instinctiv gândurile către cer. Şi am văzut că soarele e acolo mereu, de miliarde de ani, el e străjerul fidel, ce încălzeşte tot pământul. În pofida oricărei eclipse, a războaielor, a răutăţii oamenilor, el răsare în fiecare dimineaţă. Goneşte luna şi el îşi ocupă postul fără să se plângă. Atunci, îmi dau seamă că şi eu mă pot ridica, că pot răsări din negura durerii, luminând visurile care stau să se stingă-n mine. Că pot străluci mult mai tare, după o furtună, că pot să extind lumină pe o rază mult mai mare, decât interiorul meu. Că mulţi pot prin povestea mea de viaţă să-şi aprindă visurile la rândul lor, pot să vadă mai bine drumul prin făclia speranţei şi curajului pe care am lăsat-o aprinsă. 
15.12.2014

(Va continua)
Lavinia Niculicea