Treceți la conținutul principal

In Memoriam Laura Stoica



Pe 10 octombrie 1967 se năştea cântăreaţa Laura Stoica, pe care am indrăgit-o foarte mult. Artista ar fi implinit 46 de ani, dar, din păcate, viaţa a avut cu ea alte planuri. Laura Stoica a murit pe data de 9 martie 2006, in urma unui tragic accident de masină, alături de cel pe care-l iubea, Cristian Mărgescu. Stiu ca la vremea aceea m-a marcat foarte tare aceasta veste cumplita. Tocmai ce îşi găsise fericirea, era însărcinată si astepta cu emoţie să devină mamă. Ne dam seama in astfel de momente grele că viaţa e dura si imprevizibila, uneori. Tot ce putem face este să ne amintim de ea cu drag, ascultându-i vocea deosebită şi melodiile care au devenit hit-uri peste ani.
Mi-a plăcut la ea atitudinea pozitivă, mereu optimistă chiar daca viaţa nu a răsplătit-o aşa cum merita. Zâmbetul ei candid şi luminos avea puterea de a-ţi oferi o stare de bine, iar vocea ei aparte îţi transmitea emoţii infinite pe care doar un artist autentic le poate transmite publicului. Era o prezenţă tonică, plină de viaţă, generoasă, onestă, modestă şi caldă. Avea un timbru vocal inconfundabil, plin de originalitate. Era adepta inovaţiei în muzică.
Intr-una dintre melodiile sale spunea: Eu n-am atins nicio stea. Cred că s-a grăbit să atingă o stea şi a plecat fulgerator dintre noi... Fizic nu mai e printre noi, dar ea a rămas in sufletele noastre prin muzica sa, prin amintirile despre ea... Parca versurile sale prevedeau acest tragic deznodământ. Una dintre piesele mele preferate sunt sugestive:
"Un actor grabit, care pleaca, imediat ce piesa a luat sfarsit,
Bucuros ca rolul a fost usor, alearga... spre alt decor?"
Da, a fost un actor bun, grăbit, care după ce şi-a dus la bun sfârşit rolul pe acest pământ, a alergat spre alt decor, sper că unul mai bun...
Laura Stoica a fost si va ramane una dintre artistele mele favorite....


Nicio stea






Comentarii

Postări populare de pe acest blog

,,Ramuri de migdal înflorit” – O lecție despre speranță și renaștere

  „Ramuri de migdal înflorit” , de Van Gogh, este unul dintre tablourile pe care artistul le-a pictat în puținele momente de fericire pe care le-a avut. Pictura a fost realizată în februarie 1890, ca un cadou pentru nepotul său nou-născut, fiul fratelui său Theo, care a primit numele Vincent. Migdalul înflorit simbolizează renașterea, speranța și noile începuturi. Înflorește la începutul primăverii, uneori chiar în februarie, devenind un simbol al triumfului vieții asupra iernii. Este o lecție despre speranță și despre fericirea care se naște din fragilitate și din înrădăcinare în solul vieții. O pictură care ne deschide ochii spre frumusețe și inima spre lucrurile care contează: să te oprești și să privești, să respiri, să admiri cerul, să descoperi adevăratele bucurii. Astăzi, tabloul poate fi admirat la Muzeul Van Gogh din Amsterdam , unde rămâne o mărturie a sensibilității și talentului unic al pictorului. ,,Dacă iubeşti natura cu adevărat, o găseşti pretutindeni frumoasă.” ,,Î...

Bine-ai venit, Aprilie!

Bine-ai venit, Aprilie, cel care aduci înflorirea zâmbetelor, ce au stat atâta timp zgribulite în iarna durerii. Te rog să mă tratezi cu blândeţe şi să nu-mi ucizi speranţele. Priveşte-mi ochii şi citeşte în ei, un dulce vis în care a încolţit aşteptarea, a ceea ce este mai bun, mai pur, mai luminos… Sunt doar un simplu om care speră, crede, visează, iubeşte, într-un cuvânt: trăieşte. Iubite, Aprilie, trezeşte-mă mereu cu soarele iubirii, îmbracă-mă cu flori de cireş dornice de a alunga monotonia din gânduri, respiră-mă prin verdele crud al ierbii ce mi-a înmugurit în aorta sufletului, potoleşte-mi setea şi foamea de frumos prin culorile tale cu care pictezi infinitul. Tu, Aprilie însemni pentru mine: narcise îngălbenite de atâta linişte şi zâmbet, lalele frumoase ca dorurile îndrăgostiţilor, lăcrămioare scumpe ca lacrimile rostogolite în tăcerea clipei, zambile parfumate ca visele din zori, liliacul plin de amintiri şi speranţă ca sufletu ce te aşteaptă neîncetat, gingaşe...

Lasă iubirea să fie farul tău

  Viața e atât de efemeră – o clipire, iar noi suntem mai fragili decât ne place să credem… Aș spune că suntem „fluturi de o zi”. Nu primim niciun contract de garanție când venim pe lume – cel mult o promisiune de a fi parteneri în propria noastră existență. Și chiar și această promisiune se rupe uneori: viața ne pune la încercare, ne cere un preț mare în lacrimi și durere. Nimeni nu ne garantează că vom fi fericiți, că ziua de mâine ne aparține, că „vom face…” sau „vom fi…”. Tot ce avem cu adevărat este darul de astăzi. Clipa pe care o respirăm acum este singura care ne aparține. Ne pierdem ușor viața, dar mai trist este că ne pierdem în detalii, în lucruri mărunte, uitând să prindem sensul vieții și al suferinței. Toate lucrurile prin care am trecut m-au întărit, dar nu m-au înrăit. Știu ce înseamnă să suferi, să pierzi oameni dragi, să cazi și să te ridici. De aceea, încerc să valorific clipa: să dăruiesc, să iubesc, să fac bine, să alin – așa cum pot, prin cuvânt. Tragic nu est...