Lavi en rose

Nu mai ştim să răscumpărăm adevărul din ghearele lăcomiei. Dăm vina pe nenoroc! Tinerii ne sunt fluturi cu aripile arse-n foc. Acum în palme, îi poartă numai Cerul. Doamne, lacrimile noastre cad ca frunzele veştejite de reproşuri şi de a nopţii vină. Înghiţim fum de iluzii. Unde se duce a Ta lumină? A rămas din acest iad, doar tăceri ce ne ard buzele. Nu vrem şi nu ştim a învăţă din trecut, să schimbăm decorul acestui trist anotimp. Muguri de vise să crească peste ce s-a petrecut, să culegem zâmbetele din copacul unui mâine. Pe crengile lui azi încă se mai văd cicatrici Din ele, păsări de foc vor ciuguli a vieţii pâine. Poem publicat in Confluenţe Literare...  http://confluente.ro/elena_lavinia_niculicea_1446473671.html P. S. Acest sonet îl închin celor care au avut de suferit din această tragedie, pe care i-am numit "fluturi cu aripi arse...". Unii din ei au zburat spre florile veşnciei. Cei care au rămas, se zbat şi se luptă să şi-le vind...

A fost cutremurător ce s-a întâmplat azi-noapte în capitală... 30 octombrie, o zi fatidică pentru România! Mă uitam la Tv, când imaginile tulburătoare au început să curgă-n lanţ. M-a înfiorat acest eveniment. Bilanţul este dramatic: 27 de oameni şi-au pierdut viaţa şi 184 de răniţi. E şocant şi revoltător. În secolul 21, în centrul capitalei să se întâmple un astfel de eveniment. Adevărul e că trăim drame atât la nivel personal, cât şi la nivel Colectiv ( aşa se numea şi club ul în care s-a produs incendiul). E nevoie de curaj, de credinţă să trăieşti în aceste timpuri. Este trist că nu învăţăm nimic din trecut... În urmă cu 2 ani cred, am scris despre un caz asemănător, la Constanţa, în care 3 tinere dansatoare şi-au pierdut viaţa , însă ceea ce vreau să reliefez, este că nu extragem nimic din aceste nenorociri, ca pe viitor să fie evitate. Acum se caută vinovaţii „fără vină”. Se pare că acest club nu avea autorizaţie de la ISU, clădirea veche şi mă întreb câte nenorociri trebuie...

Pe cântarul vieţii, mi-am aşezat sufletul şi mi-am zis: – Doamne, mi-ai dat prea mult suflet…! Lumea mi l-a cântărit şi ea, dar a ieşit cu mai puţine grame. Măsoară-mi-l Tu, ai alte unităţi de măsură, cum ar fi: iubirea. Am cumpărat iluzii la superofertă, crezând că am să economisesc fericirea, însă am rămas cu un pachet nedorit pe care scria: Durere. Mi-a spus că am să-l deschid mai târziu, poate va expira... Acum am aflat că durerea nu are dată de expirare. Eşti viu şi doare… Atunci, ţi-am zis: – Leagă-mi sufletul de un dor, aşa cum legi vârfurile copacilor de cer! Să cunosc adâncimea altui om şi el să-mi spună: Tu ai prea mult suflet. De aceea, pot iubi eu! Azi, este despre suflet, (despre inimă) partea cea mai preţioasă din noi, cea care iubeşte veşnic, despre sufletul care are în el şi cer şi pământ, vis şi putere... Azi mi-l poţi auzi mai tare, dacă-ţi lipeşti inima de cer.  emoticon heart ( Versurile:  Lavinia Elena Niculicea , 24 octombrie 2015)

De câte ori ne spunem: te iubesc!, îngenunchem timpul. Păsările se opresc din zbor şi ne aplaudă cu aripile muiate în lumină. Toamna ne invită   să-i gustăm cupa de nostalgie, ne îmbătăm cu ploile şi mă înnec de dor… Ce de frunze are iubirea aceasta! De câte ori, inimile noastre se caută, depărtarea sângerează-n apusuri… Ce de culori are iubirea aceasta! Din ele, ne-am ales două… ne amestecăm şi nu mai ştiu Care sunt eu? Care eşti tu? De câte ori, visele noastre se privesc în ochi ştiu că cerul e mai aproape. Mi-a scuturat stele în inimă şi de atunci visez… (Versurile:  Lavinia Elena Niculicea , 23 octombrie 2015) P.S. Scriu cu lacrima şi zâmbetul din privirea toamnei... E cea mai bună terapie pentru suflet. Scrisul e cea mai frumoasă modalitate de a mă întâlni cu divinul, De câte ori scriu, de atâtea ori, mă cufund în seninul privirii lui Dumnezeu... Şi atunci simt linişte...

O, mamă, dacă te-aş pierde, felinarele inimii s-ar stinge. Chem parfum de stele să te dezmierde, ca tu să nu mai mori. Cerul plânge în cuvinte şi cerşeşte primăveri. Nu-mi lăsa acum toamne cu dor. Rog, cocorii, să-ţi ia ale tale dureri spre alte zări… Să scutur un nor cu ploi înmiresmate de lumină. Să fur iertare din clepsidra sorţii. Morţii, să-i spun: Te rog, nu fii haină(rea)! Nu ştii că o mama e diadema vieţii? Aş vrea să ştii cum e să fii iubită de o mamă. Să poţi să zămisleşti cu dor, iubirea Eşti invidioasă pe viaţă şi faci din ea o dramă. O, moarte, de ai putea iubi, ţi-ai schimba firea. Ar fi trebuit ca mamele să fie nemuritoare! Doamne, le-ai făcut din aluat de înger, sunt ca florile delicate, dar trecătoare. Spinii neliniştii mă înţeapă şi… sânger. O, mamă, dacă te-aş pierde, Aş întoarce ceasul la clipele cu maci Pădurea copilăriei să fie tot verde Să-mi agăţ dorul de tine, de copaci. (Poezia O, mamă, versurile:  Lavinia Elena Niculicea , 19 octombrie...

Scutur florile inimii  în calea iubirii,   aştern petale de trăiri,   ca tu om frumos să nu-ţi loveşti visurile de spini… Pasul tău să fie bătaia inimii mele,   să calce veşnicia peste noi, un infinit de tăceri să ne cuprindă.   Dorul meu face pact cu inima ta să o locuiască încă un anotimp printre frunze să ne zâmbim… liniştea să ne strige pe nume. Toamna pare că îngenunchează ne sărută cu melancolia, spunem “da” dragostei, logodindu-ne cu durerea. Cu cerul în gânduri   să căutăm ploaia   care freamătă de lumină, să o ascundem sub pleoape să nu ne mai fie sete de noi. Lacrimile vor adormi pe frunzele spălate de dorurile toamnei… ( Versuri:   Lavinia Elena Niculicea , 16 octombrie 2015)

Azi, îngerii plâng pentru noi Că dispreţuim, în loc să iubim Doamne, câtă durere e în ploi! Din ele, drum spre Tine ne croim. Pe cer, adesea ne îmbufnăm Că e ploaie, frig sau ceaţă. După lumină ca orbii alergăm, Nu sorbim la timp a clipelor dulceaţă. Ne concurăm în răutăţi şi blesteme Şi uităm că clipa-i ingrată şi hoaţă, Fură din noi şi ne lasă probleme Să extragem tot ce putem de la viaţă. Visurilor şchiopătânde să le punem aripi Să zburăm peste ziduri crescute din lacrimi Tăcutele lumini în noi se vor risipi… Să înviem ca florile după ierni de patimi. (15 octombrie 2015, Autor:  Lavinia Elena Niculicea )