Noi, oamenii mereu
aşteptăm ceva… să fim văzuţi, acceptaţi, înţeleşi, iubiţi. Aşteptăm ca cineva
să ne spună că suntem frumoşi, buni, valoroşi, că merităm una alta, că contăm
pentru el/ea. Pentru a fi fericiţi aşteptăm confirmări din partea celorlalţi. E
greşit! Nu avem nevoie de validări exterioare pentru a ne simţi bine în pielea
noastră. E suficient să ne privim mai bine în oglinda sufletului pentru a
înţelege asta. E o problemă de percepţie. Noi nu putem să controlăm cum ne
privesc ceilalţi pentru că fiecare a ajuns la un grad diferit maturitate, în
funcţie de educaţia primită în familie, în şcoală, de cunoaşterea personală, de
cultura sa. Dar putem să ne schimbăm propriile percepţii! Şi asta se întâmplă
când am ajuns să înţelegem că nu exteriorul ne defineşte, ci ceea ce purtăm în
mintea şi sufletul nostru. Să spargem acele oglinzi care ne provoacă să ne
privim aşa cum doresc ceilalţi. Validările exterioare sunt asemenea florilor de
hârtie, artificiale, fără să ne ofere parfum de siguranţă, ne lasă practic un
sentiment de oboseală şi frustrare. Să devenim conştienţi de ceea ce suntem noi înăuntrul nostru - o floare naturală - şi nu de ceea ce înţeleg alţii, de cum
ne „miros”. Oamenii mereu vor face judecăţi de valoare şi ne vor încadra într-o
anumită categorie. Ceea ce contează e ca noi să nu ne judecăm cu aceleaşi
unităţi de măsură ca ale lor. Noi ştim mai bine ceea ce trăim, simţim,
experimentăm. Nu totul se justifică raţional şi în termeni de comparaţie. Atâta
timp cât admitem că suntem unici şi nu intrăm într-o competiţie, ceilalţi nu se
pot compara cu noi.
Am ajuns la un
nivel în care nu mai vreau să aştept ca cineva să mă placă, să caut cu orice
preţ să mă accepte, să mă iubească. Oamenii au liberul arbitru de a alege… La fel şi eu.. Aleg să iubesc, să fiu fericită, restul nu depinde de mine.
Am ajuns la un
nivel în care nu mai vreau jumătăţi de măsură, nu
mai vreau să accept firimituri de simţiri din partea cuiva, doar să nu mă simt singură, unde el a devenit miop şi nu mai vrea să vadă cât ofer şi cât primesc,
cât merit şi cât sunt preţuită.
Am ajuns la un
nivel la care nu mai aştept să mi se valideze valoarea. Nu am nevoie de
consimţământul altora pentru a avea voie să simt aşa cum cred, să cred aşa cum simt.
Nu aştept nimic, scriind acest articol, ci doar cuget, încercând să înţeleg viaţa, oamenii... Şi îmi dau seama că-i pot înţelege doar prin trăire şi nu prin observare.
(Lavinia Elena Niculicea, 8 ianuarie, 2016)
Comentarii
Trimiteți un comentariu