Sunt o persoană care-şi pune foarte uşor încrederea în oameni, deschizându-mi inima larg în faţa celor din jur, dorind să cred că toţi oamenii sunt de bună-credinţă, că nu au nimic de ascuns şi că sunt la fel de deschişi ca mine… poate e un soi de naivitate, de inocenţă, de-a închide ochii în faţa crudei realităţi în care, de multe ori nu mă pot regăsi. Sunt un om care visează prea mult şi speră să găsească în celălalt acel sâmbure de sinceritate, de bunătate şi de iubire… Îmi spun de multe ori, să fiu mai reţinută în a-mi deschide sufletul în faţa oricui şi oricum... asta pentru ca traiesc într-o societate incompatibila cu increderea, bunatatea, transparenţa, naturaletea, iubirea...
Însă, în cele din urmă constat că important este sa fiu eu însămi, să-mi exprim trăirile în funcţie de ceea ce sunt şi simt şi nu în funcţie de ceea ce-mi dictează şi cum mă tratează ceilalţi. Până la urmă cea care mă ridică la dimensiunea de Om, este iubirea pe care o dăruiesc in orice circumstanţă, necondiţionat şi nu cea pe care o primesc de la ceilalţi.
În final, contează: cât ai dăruit tu, cum ai simţit, ce ai învăţat şi dacă ai iubit cu adevărat. Totul are legătură cu persoana ta, cu atitudinea şi umanitatea pe care ai exprimat-o.
Iubind, vei înţelege...
Comentarii
Trimiteți un comentariu