De câte ori nu ne aducem aminte de copilărie, vârsta în care ne simţeam liberi să simţim, să visăm, să trăim... Era un univers în care nu se regăseau angoasele, contradicţiile şi temerile adultului de azi. Copilăria era o lume duioasă şi nebună, în care totul era simplu şi posibil, intensitatea momentelor era maxima, iar înţelegerea tainelor existenţei se făcea cu uşurinţă.
Unde esti copilărie cu mirarea ta, cu jocul, cu inocenţa şi veselia, cu expansivitatea şi iubirea?
Eram copii şi aveam aripile deschise spre iubire şi frumos... Astfel că zborul era lin, spre un tărâm de poveste, in care rătăceam visând că atingem cerul, doar cu un deget. Era doar o palmă între cer şi pământ, pentru că iubirea curată întotdeauna ne apropia de îngeri.
Râdeam mult, ne jucam des, iertam uşor, împărtăşeam totul, ne împăcam repede, ne minunam şi de o floare, ne lăsam atinşi de picurii de ploaie, fără teama că am putea păţi ceva... Nu ne limitam trăirile frumoase, ci ne limitam orgoliile...
Acum, totul e invers... Lucrurile sunt complicate. Ne extindem orgoliile şi ne limităm iubirea. Ne controlăm emoţiile, nu mai dăm frâu liber visului, iar sufletul se simte încorsetat de griji, temeri si nevoi. I-am ucis zâmbetul copilului din noi. I-am tăiat aripile şi i-am furat visurile.
E bine să mai fim din când în când copii, ca adultul de azi să poată supravieţui.
Sa fim copii pentru inca o zi...
Comentarii
Trimiteți un comentariu