Mi-e dor de copilărie, când zilele îmi erau impregnate de
entuziasm şi candoare, când nu mă gândeam să-mi cenzurez trăirile, când nu
trebuia sa ştiu de reguli, ca sa intru în jocul vieţii, când nopţile îmi erau
mângâiate de visele cu zâne, când nu uitam să zâmbesc, când nu-mi păsa de cine
mă acceptă, când trăiam clipa doar cu sufletul şi nu cu mintea... Mi-e dor de
acele momente în care apropierile erau sincere, calde, de neuitat…
Mi-e dor de acele mărunţişuri ale vieţii, care zornăiau
foarte tare în fiinţa mea, de acele nimicuri care-mi umpleau visurile până la
refuz… cu bucurie. Mi-e dor să mă joc prin iarba stropită de rouă, să simt cum
verdele îmi atinge fiecare celulă şi mă face să mă simt vie... Mi-e dor să mă
arunc în căpiţa cu fân, să-mi amestec gândurile cu florile de câmp, să stau întinsă
pe spate şi să călătoresc cu norii undeva departe, într-o lume, în care timpul
să nu conteze...
Mi-e dor să mă furişez cu vântul în colţurile fiecărui vis,
să simt atingerea anotimpului în care oamenii se simt, fără cuvinte, fără
reproşuri… acolo unde înfloreşte doar iubirea. Mi-e dor să vorbesc cu florile,
să-mi ascund lacrimile, surâsurile, frământările, neputinţele, fericirile în
petalele lor, să le culeg visele, gândurile şi să le pun într-o vază, în
cămăruţa inimii. Mi-e dor să mă joc cu
fluturii, să gust nectarul florilor, să se nască în mine sărutările şi râsetele
primăverii.
Mi-e dor să dansez cu păsările, să ating cu aripile
fericirea, să simt libertatea de a fi… Să fiu una cu zborul, cu Cerul! Mi-e dor
să-mi odihnesc mintea lângă izvorul, unde curg gânduri ce nu înşeală, în
pădurea unde aud doar vuietul Naturii şi
zgomotele lumii se opresc… Mi-e dor de liniştea din zori, în care
Dumnezeu îmi deschidea inima spre El şi îi vorbeam cu încredere, aşa cum un
copil o face cu tatăl său.
Mi-e dor de iubiri care au păstrat în suflet apusuri
fierbinţi, care au lăcrimat odată cu ploaia, care şi-au strigat dorul odată cu
marea şi au cântat nenorocul cu pescăruşii. Mi-e dor de cuvinte care nu mint,
de atingeri care nu dor, de îmbrăţişări care nu ucid, de priviri care nu se
ascund, de oameni care mă simt în totalitate şi care vibrează cu mine în
trăirea iubirii. Mi-e dor să mai păşesc pe covorul de stele, atunci când o
făceam visând.
Mi-e dor de noi. Îţi aminteşti cum tăcerile noastre îşi
vorbeau? Cum lacrimile noastre se contopeau într-un singur zâmbet?
Mi-e dor de tine, de mine…
Comentarii
Trimiteți un comentariu