În această săptămână, simt că am fost transferată într-o altă realitate, în care nu mă regăsesc, păşind într-un tărâm ce îmbracă culorile îngrijorarii, fricii şi deznădejdii. Mă simt năpădită de lacrimi ce par nişte picături de gheaţă ce se topesc în focul durerii.
Aştern pe o foaie albă de hârtie cuvintele încărcate de povara neliniştitelor gânduri…. Foaie se umple de stropi galbeni ca ceara… este pictată aproape toată de penelul sufletului pe care îl înmoi din când în când în fântâna nesecată a lacrimilor. Urmăresc absentă pe fereastră, florile ce se leagănă duios în braţele vântului, îndrăgostit pe vecie de primăvară, câte o pasărea cu trilu-i dulce încearcă să-mi aducă licărul speranţei în inima străpunsă de săgeţile neputinţei. Narcisele suave îşi descreţesc fruntea printr-un zâmbet larg şi luminos ce-mi lasă un parfum discret de optimism.
Revin la gândurile ce nu-mi dau pace de cateva zile încoace, ţinându-mă captivă evenimentelor ce mi s-au întâmplat recent şi mi se derulează prin faţa ochilor cu repeziciune. Par desprinse dintr-un film cu o scenariu prost care-mi induce un oftal lung. Cuvintele le scriu cu greutate însă doresc să le dau drumul pentru a mă elibera de durerea apăsătoare. Aşa cum am mai spus, scrisul e o formă de terapie, de descărcare emoţională. Ce frumos spune Nicolae Iorga: "Scrie ca să nu pierzi florile gândului tău, pe care, altfel le ia vântul !"
Mi-e foarte greu să scriu în aceste clipe despre o persoană dragă sufletului meu, tata, care trece prin momente dificile...
Mă gândesc la tata care stă pe un pat de spital, internat de urgenţă în spital din cauza problemelor cardiace. Când doctora ne-a spus că a suferit un infarct, am fost şocată pentru că el nu a avut probleme cu inima până în aceste momente. A fost atât de aproape de moarte, iar gândul acesta mă face să urlu de durere… De-a lungul timpului, inima lui a fost strivită de vântul nemilos al dramelor existenţiale. Fiinţa dragă este sub îngrijirea medicilor, care încearcă să facă tot ceea ce se poate pentru a evita alte pericole care pândesc din umbră şi ne umbresc existenţa.
Vreau ca tata să fie bine, să-mi fie aproape, îl vreau alături, să-mi spună iar pe nume, să fiu ”fetița lui tata” să mă facă să zâmbesc la glumele pe care le spune, la bancurile pe care le povesteşte şi la care se pricepe ca nimeni altul. Tata este foarte spontan şi inventiv, ştiind cum să binedispună pe cineva. Nu am întâlnit pe nimeni care să ai aibă simţul umorului atât de dezvoltat. În zilele ce vor urma, sper să pot aşterne în scris mai multe despre fiinţa care mi-a dat viaţă şi cu care am o relaţie specială. Îmi vin în minte următoarele cuvinte:
“Pentru un părinte nimic nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui. Dacă nu ştii să-l faci să te iubească, e o cauza pierdută”. Tot ce pot spune este: „Te iubesc, tată!”. Iubirea pentru un părinte e un act atât de natural ca și un izvor ce curge lin, fără opreliști la vale.
Tot ceea ce pot face acum este să-mi pun încrederea şi speranţa în Dumnezeu, care ne mângăie în orice durere şi ne dă ocrotire în braţele Sale.
Aştern pe o foaie albă de hârtie cuvintele încărcate de povara neliniştitelor gânduri…. Foaie se umple de stropi galbeni ca ceara… este pictată aproape toată de penelul sufletului pe care îl înmoi din când în când în fântâna nesecată a lacrimilor. Urmăresc absentă pe fereastră, florile ce se leagănă duios în braţele vântului, îndrăgostit pe vecie de primăvară, câte o pasărea cu trilu-i dulce încearcă să-mi aducă licărul speranţei în inima străpunsă de săgeţile neputinţei. Narcisele suave îşi descreţesc fruntea printr-un zâmbet larg şi luminos ce-mi lasă un parfum discret de optimism.
Revin la gândurile ce nu-mi dau pace de cateva zile încoace, ţinându-mă captivă evenimentelor ce mi s-au întâmplat recent şi mi se derulează prin faţa ochilor cu repeziciune. Par desprinse dintr-un film cu o scenariu prost care-mi induce un oftal lung. Cuvintele le scriu cu greutate însă doresc să le dau drumul pentru a mă elibera de durerea apăsătoare. Aşa cum am mai spus, scrisul e o formă de terapie, de descărcare emoţională. Ce frumos spune Nicolae Iorga: "Scrie ca să nu pierzi florile gândului tău, pe care, altfel le ia vântul !"
Mi-e foarte greu să scriu în aceste clipe despre o persoană dragă sufletului meu, tata, care trece prin momente dificile...
Vreau ca tata să fie bine, să-mi fie aproape, îl vreau alături, să-mi spună iar pe nume, să fiu ”fetița lui tata” să mă facă să zâmbesc la glumele pe care le spune, la bancurile pe care le povesteşte şi la care se pricepe ca nimeni altul. Tata este foarte spontan şi inventiv, ştiind cum să binedispună pe cineva. Nu am întâlnit pe nimeni care să ai aibă simţul umorului atât de dezvoltat. În zilele ce vor urma, sper să pot aşterne în scris mai multe despre fiinţa care mi-a dat viaţă şi cu care am o relaţie specială. Îmi vin în minte următoarele cuvinte:
“Pentru un părinte nimic nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui. Dacă nu ştii să-l faci să te iubească, e o cauza pierdută”. Tot ce pot spune este: „Te iubesc, tată!”. Iubirea pentru un părinte e un act atât de natural ca și un izvor ce curge lin, fără opreliști la vale.
Tot ceea ce pot face acum este să-mi pun încrederea şi speranţa în Dumnezeu, care ne mângăie în orice durere şi ne dă ocrotire în braţele Sale.
sunt alaturi de tine...melodia e superba...sa fii binecuvantata...
RăspundețiȘtergereMultumesc mult! Va doresc o saptamana plina de binecuvantari!
RăspundețiȘtergere