"Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă izvor..."
Citind aceste frumoase versuri ale lui Eminescu, am rememorat unele momente fericite, când copilă fiind făceam drumeţii pe munte, împreună cu familia şi prietenii. Adoram să-mi petrec timpul în Natură, acest colţ aparte în care viaţa şi lumina se adăpostesc.
O luam înaintea părinţilor, aventurându-mă spre necunoscut, curioasă să descopăr fiecare lucru întâlnit în cale. Îmi aduc aminte cu bucurie cum am ajuns prima până la Bâlea Lac şi de acel sentiment înălţător din vârful muntelui, de libertatea absolută pe care ţi-o dă muntele. Aveam o dorinţă de trăire intensă, de a sorbi din cupa vieţii, să-i sorb însetată ultima picătură. Ajunsă în vârful muntelui, eram copleşită de panorama magnifică. De acolo, lumea are un alt înţeles, o viziune unică.
Peisad de natura....munte
Vezi mai multe imagini din diverse
Îmi plăcea să străbat pădurile de brazi, să îmbrăţişez fiecare copac, să-i simt veşnicia, să simt mirosul pătrunzător al cetinei de brad. Peste tot era verde. Verdele semnifică regenerarea, viaţa, trăirea absolută, optimismul şi speranţa. Înconjurată de brazii falnici, înverziţi, fiinţa mi se oxigena, iar spiritul meu primea lumină, hrana divină. Totul îmi inducea o stare de armonie, de libertate, parcă deodata primeam aripi să zbor, să mă înalţ spre zările libertăţii, ale absolutului şi eternului. Fiecare celulă a trupului meu, fiecare particulă a sufletului se regenera, primea puterea de „a trăi” şi se încărca cu bucuria de ”a exista” într-un loc binecuvântat. Izvorul ca laptele înspumat curgea lin la vale, atingând în curgerea lui, pietricelele şi rocile muntoase, trezindu-le dintr-un somn adânc.
Simţeam cum Spiritul, Lumina, Energia Cosmică curgea prin mine, fluidizându-mi fiinţa, atingându-mi uşor simţurile, elevându-le, trezindu-mi conştiinţa adormită. Susurul izvorului îmi armoniza sinele, îmi făcea conştiinţa să vibreze cu Sinele Suprem, să fie o comuniune cu Natura, cu Dumnezeu. În acea clipă, scăldată de farmec, de poezie, eram asemenea unei păsări care străbătea culmile sublime ale trăirii absolute, ale perenului şi fericirii.
Ca la munte, niciunde nu se aude mai frumos vâjâitul brazilor, şipotul izvorului, trosnetele tunetelor ce îţi creează o emoţie de teamă dar şi de plăcere. Acolo te simţi mai aproape de cer, de stele, de Dumnezeu.
Muntele este păstrătorul tradiţiilor şi legendelor, are impregnat în el dorul şi doina, viaţa în stare ei pură. El este acel colţ de linişte şi veşnicie în care fiecare îşi regăseşte sinele, identitatea.
Şi mă culcam ades lângă izvor..."
Citind aceste frumoase versuri ale lui Eminescu, am rememorat unele momente fericite, când copilă fiind făceam drumeţii pe munte, împreună cu familia şi prietenii. Adoram să-mi petrec timpul în Natură, acest colţ aparte în care viaţa şi lumina se adăpostesc.
O luam înaintea părinţilor, aventurându-mă spre necunoscut, curioasă să descopăr fiecare lucru întâlnit în cale. Îmi aduc aminte cu bucurie cum am ajuns prima până la Bâlea Lac şi de acel sentiment înălţător din vârful muntelui, de libertatea absolută pe care ţi-o dă muntele. Aveam o dorinţă de trăire intensă, de a sorbi din cupa vieţii, să-i sorb însetată ultima picătură. Ajunsă în vârful muntelui, eram copleşită de panorama magnifică. De acolo, lumea are un alt înţeles, o viziune unică.
Peisad de natura....munte
Vezi mai multe imagini din diverse
Îmi plăcea să străbat pădurile de brazi, să îmbrăţişez fiecare copac, să-i simt veşnicia, să simt mirosul pătrunzător al cetinei de brad. Peste tot era verde. Verdele semnifică regenerarea, viaţa, trăirea absolută, optimismul şi speranţa. Înconjurată de brazii falnici, înverziţi, fiinţa mi se oxigena, iar spiritul meu primea lumină, hrana divină. Totul îmi inducea o stare de armonie, de libertate, parcă deodata primeam aripi să zbor, să mă înalţ spre zările libertăţii, ale absolutului şi eternului. Fiecare celulă a trupului meu, fiecare particulă a sufletului se regenera, primea puterea de „a trăi” şi se încărca cu bucuria de ”a exista” într-un loc binecuvântat. Izvorul ca laptele înspumat curgea lin la vale, atingând în curgerea lui, pietricelele şi rocile muntoase, trezindu-le dintr-un somn adânc.
Simţeam cum Spiritul, Lumina, Energia Cosmică curgea prin mine, fluidizându-mi fiinţa, atingându-mi uşor simţurile, elevându-le, trezindu-mi conştiinţa adormită. Susurul izvorului îmi armoniza sinele, îmi făcea conştiinţa să vibreze cu Sinele Suprem, să fie o comuniune cu Natura, cu Dumnezeu. În acea clipă, scăldată de farmec, de poezie, eram asemenea unei păsări care străbătea culmile sublime ale trăirii absolute, ale perenului şi fericirii.
Ca la munte, niciunde nu se aude mai frumos vâjâitul brazilor, şipotul izvorului, trosnetele tunetelor ce îţi creează o emoţie de teamă dar şi de plăcere. Acolo te simţi mai aproape de cer, de stele, de Dumnezeu.
Muntele este păstrătorul tradiţiilor şi legendelor, are impregnat în el dorul şi doina, viaţa în stare ei pură. El este acel colţ de linişte şi veşnicie în care fiecare îşi regăseşte sinele, identitatea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu