Azi am luat o pauză de la poezie și am scris proză, mai exact un eseu despre viziunea mea asupra vieții:
Viaţa mi s-a înfăţişat în metafore şi ecuaţii, pe care am încercat să le dezleg. Am înţeles că valoare ei e intrisecă, cu minusuri şi plusuri, iar rezultanta e atitudinea cultivată, principiile adoptate. Pe solul experienţelor individuale, mi-am cultivat valorile. Am învăţat să cad cu demnitate si tot de atatea ori să mă ridic, pentru că viaţa nu mi-a dat decât opţiunea, a lupta; să reconstuiesc cu paşi mărunţi edificiul Omului puternic. Iar pentru asta a trebuit mai întâi să fac cunoştinţă cu durerea. Mi-am descoperit limitele, privindu-mi in ochi fricile, slăbiciunile.
Am învăţat că orice mare durere te schimbă. Sunt dureri care dor, dureri care te copleşesc şi dureri care te schimbă (care te fac mai puternic). Eu a trebuit să-mi iau oxigenul din straturile superioare ale demnităţii şi speranţei, fiind conştientă că plângerea de milă este un aer artificial, care doar îmi prelungeşte durerea. Am făcut limonada cu lămâile pe care viaţa mi le-a oferit. De multe ori, au fost acre, dar le-am acceptat şi le-am stors cât am putut, cu ce am avut. Îndulcitor mi-a fost visul… (că deşi uneori viaţa e acră, amară, merită savurată.)
Am înţeles că o minte inteligentă şi o inimă profundă au o viziune mai amplă asupra lumii. Doar cei cu o sensibilitate exacerbată pot să cunoască toate laturile şi dimensiunile vieții. Sensibilitatea e ca o sabie cu două tăişuri: pe de o parte mi-a dat puterea de a scrie cele mai frumoase versuri, pe de altă parte m-a făcut vulnerabilă în faţa situațiilor existențiale. Cred că sabia pentru a-şi atinge scopul trebuie să-şi folosească ambele muchii. La fel şi omul, pentru a pătrunde înţelesurile vieţii, trebuie să accepte atât ocazia de a se bucura, dar şi lecţiile oferite
Suferinţa mi-a fost cel mai exigent profesor, care mi-a dat cele mai dureroase lecţii. În şcoala vieţii am încercat să iau toate examenele cu brio, uneori am căzut la materia cea mai complicată: oamenii. Am avut restanţe în a-i înţelege. Am fost un elev ascultător în faţa durerii, alteori m-am revoltat şi am întrebat: De ce? şi Cum? Am înţeles că răspunsurile vin în timp, că noi nu putem decât să aşteptăm şi că tăcerea e cel mai bun răspuns. Am învăţat că doar cei care înţeleg cum e să cazi, te pot ridica... Asta e Lecţia Empatiei (să poţi purta durerea altcuiva în inima ta).
Am învăţat că nu trebuie să mai ai aşteptări de la nimeni pentru că aşteptările sunt o rădăcină amară care ne leagă crengile de durere şi dezamăgire. Asta e lecţia Înţelepciunii.
Am învăţat că nu am semnat niciun contract cu viaţa şi cu oamenii, că nu ne este asigurată ziua de mâine şi nici siguranţa că oamenii vor rămâne lângă noi. Noi nu avem niciun control asupra clipelor şi asupra inimii celorlalţi. Asta e Lecţia Maturităţii.
Am învăţat că oricât te-ar răni sau te-ar dezamăgi cineva, tu trebuie să ierţi, pentru că eşti imaginea celui de Sus. Şi-mi vin în minte aceste cuvinte din rugăciune: Precum în cer aşa şi pe pământ. Asta e Lecţia Iubirii.
Am înţeles că florile, indiferent de câte furtuni şi ploi trec peste ele, au puterea de a reînvia cu un zâmbet adresat oamenilor.
Pentru mine, bucuria de a crea reprezintă una dintre tainele de a supraviețui oricărei dureri. În plus, zâmbetul este semnătura sufletului meu pe foile inimilor ce mă citesc…
Am învăţat că orice mare durere te schimbă. Sunt dureri care dor, dureri care te copleşesc şi dureri care te schimbă (care te fac mai puternic). Eu a trebuit să-mi iau oxigenul din straturile superioare ale demnităţii şi speranţei, fiind conştientă că plângerea de milă este un aer artificial, care doar îmi prelungeşte durerea. Am făcut limonada cu lămâile pe care viaţa mi le-a oferit. De multe ori, au fost acre, dar le-am acceptat şi le-am stors cât am putut, cu ce am avut. Îndulcitor mi-a fost visul… (că deşi uneori viaţa e acră, amară, merită savurată.)
Am înţeles că o minte inteligentă şi o inimă profundă au o viziune mai amplă asupra lumii. Doar cei cu o sensibilitate exacerbată pot să cunoască toate laturile şi dimensiunile vieții. Sensibilitatea e ca o sabie cu două tăişuri: pe de o parte mi-a dat puterea de a scrie cele mai frumoase versuri, pe de altă parte m-a făcut vulnerabilă în faţa situațiilor existențiale. Cred că sabia pentru a-şi atinge scopul trebuie să-şi folosească ambele muchii. La fel şi omul, pentru a pătrunde înţelesurile vieţii, trebuie să accepte atât ocazia de a se bucura, dar şi lecţiile oferite
Suferinţa mi-a fost cel mai exigent profesor, care mi-a dat cele mai dureroase lecţii. În şcoala vieţii am încercat să iau toate examenele cu brio, uneori am căzut la materia cea mai complicată: oamenii. Am avut restanţe în a-i înţelege. Am fost un elev ascultător în faţa durerii, alteori m-am revoltat şi am întrebat: De ce? şi Cum? Am înţeles că răspunsurile vin în timp, că noi nu putem decât să aşteptăm şi că tăcerea e cel mai bun răspuns. Am învăţat că doar cei care înţeleg cum e să cazi, te pot ridica... Asta e Lecţia Empatiei (să poţi purta durerea altcuiva în inima ta).
Am învăţat că nu trebuie să mai ai aşteptări de la nimeni pentru că aşteptările sunt o rădăcină amară care ne leagă crengile de durere şi dezamăgire. Asta e lecţia Înţelepciunii.
Am învăţat că nu am semnat niciun contract cu viaţa şi cu oamenii, că nu ne este asigurată ziua de mâine şi nici siguranţa că oamenii vor rămâne lângă noi. Noi nu avem niciun control asupra clipelor şi asupra inimii celorlalţi. Asta e Lecţia Maturităţii.
Am învăţat că oricât te-ar răni sau te-ar dezamăgi cineva, tu trebuie să ierţi, pentru că eşti imaginea celui de Sus. Şi-mi vin în minte aceste cuvinte din rugăciune: Precum în cer aşa şi pe pământ. Asta e Lecţia Iubirii.
Am înţeles că florile, indiferent de câte furtuni şi ploi trec peste ele, au puterea de a reînvia cu un zâmbet adresat oamenilor.
Pentru mine, bucuria de a crea reprezintă una dintre tainele de a supraviețui oricărei dureri. În plus, zâmbetul este semnătura sufletului meu pe foile inimilor ce mă citesc…
Comentarii
Trimiteți un comentariu