Am avut bucuria să citesc zilele acestea o carte foarte complexă şi interesantă, intitulată: ,,Mă numesc albastru, de Marius Leordeanu, un tânăr cercetător, poet, compozitor. Mai jos vă redau impresiile mele despre această carte, invitându-vă să o citiţi:
Cartea de faţă e o confesiune sinceră a unor trăiri înalte, o călătorie fascinantă a autorului care face înconjurul lumii interioare, căutând ardent comorile ascunse ale lui Dumnezeu –adevărul, credinţa, iubirea, înţelepciunea… Cu fiecare pas le regăseşte în sine printr-o culoare, care îi dă identitatea, aceea de explorator al profunzimii.
E minunat cum Marius Leordeanu alege nuanţa cea mai subtilă pentru a revela inefabilul, miracolul de a vedea, pentru a desena în el şi în ceilalţi firescul, nevoia de cunoaştere, a da un nou înţeles vieţii şi lucrurilor. Prin linii clare, îşi dezvăluie desenul ascuns al sufletului, cu o credinţă nezdruncinată, ca a unui copil ce crede în ziua de mâine. De fapt, cartea e şi o reîntoarcere la copilărie. O regăsire a inocenţei. Ea ne învaţă să vedem lumea prin ochii unui copil, fără prejudecăţi, ci întrebându-ne sincer sufletul ce vede în om, într-o floare, într-un apus de soare, într-o culoare – punct de suflet ce uneşte cerul cu pământul. Vederea e cea care semnifică un mod aparte de a privi lumea. Prin lentilele credinţei, o poate recepta, o poate cunoaşte, o poate asimila. Înţelege că viaţa e osmoza cunoaşterii şi a simţirii. Printr-o singură culoare, vede (conţine) Totul şi ne învaţă şi pe noi să o percepem la fel.
De ce albastrul şi nu altă culoare? Albastrul nu este o culoare, ci starea de a fi, esenţa subtilă a fiinţei. Un Tot în toate. Îi e Prezent luminat de sens, fereastra prin care el – omul – poate vedea nevăzutul. Puntea care uneşte lumea din afară cu cea dinăuntru. Albastrul e amprenta infinitului lăsată pe fiecare emisferă de gând şi pe fiecare fărâmă de suflet, după care poate recunoaşte unicitatea clipei.
Autorul e un profund căutător de stele. S-a apropiat de ele prin credinţă. O credinţă vie ca şi apa de izvor, o curgere perpetuă prin arterele fiinţei. Albastrul îi înalţă gândul până la ele. Prin fiecare scânteie de adevăr revelat, aprinde o lume. Cea nevăzută. El ţinteşte cele mai înalte dimensiuni, îşi poartă gândul prin constelaţii, descoperind în odiseea sa şi alte orizonturi de cercetat, pe care le trece prin filtrul propriu, al minţii şi al simţirii. Rămâne o revelaţie: Albastrul. Unic răspuns dat vieţii. Albastrul îl identifică cu iubirea absolută, îi dă fiorul nevăzutului care-l face viu: ,,Sunt ce iubesc şi ce iubesc e viu. ,,Iubirea e cea care ne dă direcţia, ne dă trezirea într-o lume plină de culoare ce ne face să vibrăm în acelaşi ritm cu florile, cu păsările, cu vântul, cu stelele.
Citind această carte începi să visezi, să-ţi pui întrebări, să te transfigurezi în această culoare, apropiindu-te mai mult de tine însuţi şi de Dumnezeu. E ca o alchimie ce te contopeşte, ce te transformă, ce te duce în alte timpuri. Iubirea şi credinţa se ţes spre a ne îmbrăca sufletul cu o haină ce nu se demodează în timp – speranţa într-o lume mai bună, mai plină de sens.
Cartea aş putea s-o compar cu o muzică, la început are un ritm necunoscut, dar pe măsură ce-o asculţi, doreşti să o descoperi şi mai mult, să o fredonezi, culminând cu o simfonie ce ţi se imprimă pe suflet. O armonie care se mulează pe trăirile tale individuale, ca o căptuşeală a fiinţei.
E minunat cum Marius Leordeanu alege nuanţa cea mai subtilă pentru a revela inefabilul, miracolul de a vedea, pentru a desena în el şi în ceilalţi firescul, nevoia de cunoaştere, a da un nou înţeles vieţii şi lucrurilor. Prin linii clare, îşi dezvăluie desenul ascuns al sufletului, cu o credinţă nezdruncinată, ca a unui copil ce crede în ziua de mâine. De fapt, cartea e şi o reîntoarcere la copilărie. O regăsire a inocenţei. Ea ne învaţă să vedem lumea prin ochii unui copil, fără prejudecăţi, ci întrebându-ne sincer sufletul ce vede în om, într-o floare, într-un apus de soare, într-o culoare – punct de suflet ce uneşte cerul cu pământul. Vederea e cea care semnifică un mod aparte de a privi lumea. Prin lentilele credinţei, o poate recepta, o poate cunoaşte, o poate asimila. Înţelege că viaţa e osmoza cunoaşterii şi a simţirii. Printr-o singură culoare, vede (conţine) Totul şi ne învaţă şi pe noi să o percepem la fel.
De ce albastrul şi nu altă culoare? Albastrul nu este o culoare, ci starea de a fi, esenţa subtilă a fiinţei. Un Tot în toate. Îi e Prezent luminat de sens, fereastra prin care el – omul – poate vedea nevăzutul. Puntea care uneşte lumea din afară cu cea dinăuntru. Albastrul e amprenta infinitului lăsată pe fiecare emisferă de gând şi pe fiecare fărâmă de suflet, după care poate recunoaşte unicitatea clipei.
Autorul e un profund căutător de stele. S-a apropiat de ele prin credinţă. O credinţă vie ca şi apa de izvor, o curgere perpetuă prin arterele fiinţei. Albastrul îi înalţă gândul până la ele. Prin fiecare scânteie de adevăr revelat, aprinde o lume. Cea nevăzută. El ţinteşte cele mai înalte dimensiuni, îşi poartă gândul prin constelaţii, descoperind în odiseea sa şi alte orizonturi de cercetat, pe care le trece prin filtrul propriu, al minţii şi al simţirii. Rămâne o revelaţie: Albastrul. Unic răspuns dat vieţii. Albastrul îl identifică cu iubirea absolută, îi dă fiorul nevăzutului care-l face viu: ,,Sunt ce iubesc şi ce iubesc e viu. ,,Iubirea e cea care ne dă direcţia, ne dă trezirea într-o lume plină de culoare ce ne face să vibrăm în acelaşi ritm cu florile, cu păsările, cu vântul, cu stelele.
Citind această carte începi să visezi, să-ţi pui întrebări, să te transfigurezi în această culoare, apropiindu-te mai mult de tine însuţi şi de Dumnezeu. E ca o alchimie ce te contopeşte, ce te transformă, ce te duce în alte timpuri. Iubirea şi credinţa se ţes spre a ne îmbrăca sufletul cu o haină ce nu se demodează în timp – speranţa într-o lume mai bună, mai plină de sens.
Cartea aş putea s-o compar cu o muzică, la început are un ritm necunoscut, dar pe măsură ce-o asculţi, doreşti să o descoperi şi mai mult, să o fredonezi, culminând cu o simfonie ce ţi se imprimă pe suflet. O armonie care se mulează pe trăirile tale individuale, ca o căptuşeală a fiinţei.
Autor: Lavinia Elena Niculicea
Comentarii
Trimiteți un comentariu