Am învăţat pe propria piele că e mai bine să fii optimist, decât pesimist. Ştiu, aţi putea să-mi spuneţi că sunt o visătoare, să-mi scot ochelarii şi să văd că viaţa nu e întotdeauna roz, că mai are pe alocuri şi nuanţe de gri, negru. Da, eu v-aş răspunde că viaţa mi-a arătat acest spectru cromatic, deloc încurajator. Că a ales de multe ori să nu mă menajeze şi mi-a arătat în faţă realitatea… Am cunoscut spaima, m-am confruntat cu boala, cu dezamăgirea, cu răutăţi din partea unora, cu pierderea unor oameni dragi, a trebuit să lupt mai mult pentru fiecare vis, să cred în forţa vindecătoare a Iubirii. Când am cunoscut Iubirea, de fapt am cunoscut totul, inclusiv pe mine. Am început să văd altfel viaţa. Că pe alocuri, are nuanţe de galben, de albastru, de verde… Am început să-mi limpezesc inima în frumuseţea ei.. I-am îmblânzit acea duritate, dăruindu-i un zâmbet. Am văzut că miracolele există… că ele sunt chiar oamenii de lângă mine.
Viata mi-a răspuns prin dorinţa de a mă apropia de ea şi ai înţelege sensul. Atunci, m-am întrebat ce semnificaţie are suferinţa? Dacă nu-i înţelegi rostul, te pierzi… Ca să putem să o înţelegem trebuie să ne manifestăm în sens vertical, adică să ne raportăm la Dumnezeu. El este Olarul, noi suntem lutul. El ne frământă, ne supune focului, ne modelează, ca în final să devenim un vas de preţ. Deci, suferinţa are rolul de a ne rafina, de a ne desăvârşi, nu de a ne distruge sau înstrăina de El. Ca iubirea să ne umple şi să ne dea chip divin, trebuie să trecem prin mâinile durerii.
Am învăţat că un om nu poate fi pozitiv şi optimist cu adevărat fără a fi testat. Oricine poate să fie pozitiv şi să zâmbească atunci când lucrurile merg bine. Însă ce te faci atunci, când în viaţa ta apare un şir lung de situaţii dureroase? Cum reacţionezi? Am avut parte de multe încercări cu adevărat dificile… Însă ştiu că în pofida acestora, am reuşit să înving durerea printr-un zâmbet, disperarea prin speranţă, tristeţea prin împăcarea cu mine, egoismul prin iubirea pentru oameni şi pentru Dumnezeu. Pot să confirm vorba acea populară: "Ce nu te omoară, te întăreşte." Acum ştiu că sunt omul pe care l-am dorit şi la care am muncit zi de zi. E important să fim empatici cu cel de lângă noi, pentru că nu ştim ce luptă duce, în zâmbetul lui nu stau scrise durerea şi povestea lui. Nimic nu se întâmplă fără voia Domnului. Atunci când îi faci loc disperării în inima ta, iubirea nu mai are loc. Şi cum am putea supravieţui fără iubire? Ne-am rupe de tot ce există, ne-am aliena, ne-am scufunda în mlaştinile durerii. Ar fi în noi un gol imens. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a umplut golul cu iubirea Sa. Şi astfel m-am identificat cu bucuria autentică. Ea întotdeauna îşi are izvorul într-o viaţă spirituală. Oamenii de azi confundă bucuria cu distracţia, iubirea cu plăcerea şi credinţa cu religia… De aici, apare acel gol, acea depresie, nefericire. E îngrijorător că sunt tot mai multe sinucideri… Asta se întâmplă pentru că oamenii nu-şi cunosc rostul, nu încearcă să vadă dincolo de durere… chiar dacă ai pierdut ceva, tu nu eşti cu totul pierdut, există Cineva care ştie că tu poţi trece peste, are încredere că tu apelezi la El. Dumnezeu nu are cum să ne refuze niciodată puterea de a merge mai departe. El ne ridică dincolo de valurile înfuriate ale durerii. Trebuie să-i dăm vieţii un sens, ca ea să ne dea bucurie.
Bucuria e floarea care înfloreşte indiferent de conjuncturile nefavorabile, iubirea e soarele care nu-şi pierde strălucirea niciodată, iar credinţa e forţa inimii tale de a birui răul. Cred că dacă le avem pe acestea, avem biruinţa şi liniştea. Avem accesul în Raiul inimii noastre. De acolo, nu vom cădea. Aripile iubirii ne învaţă zborul vieţii.
Viata mi-a răspuns prin dorinţa de a mă apropia de ea şi ai înţelege sensul. Atunci, m-am întrebat ce semnificaţie are suferinţa? Dacă nu-i înţelegi rostul, te pierzi… Ca să putem să o înţelegem trebuie să ne manifestăm în sens vertical, adică să ne raportăm la Dumnezeu. El este Olarul, noi suntem lutul. El ne frământă, ne supune focului, ne modelează, ca în final să devenim un vas de preţ. Deci, suferinţa are rolul de a ne rafina, de a ne desăvârşi, nu de a ne distruge sau înstrăina de El. Ca iubirea să ne umple şi să ne dea chip divin, trebuie să trecem prin mâinile durerii.
Am învăţat că un om nu poate fi pozitiv şi optimist cu adevărat fără a fi testat. Oricine poate să fie pozitiv şi să zâmbească atunci când lucrurile merg bine. Însă ce te faci atunci, când în viaţa ta apare un şir lung de situaţii dureroase? Cum reacţionezi? Am avut parte de multe încercări cu adevărat dificile… Însă ştiu că în pofida acestora, am reuşit să înving durerea printr-un zâmbet, disperarea prin speranţă, tristeţea prin împăcarea cu mine, egoismul prin iubirea pentru oameni şi pentru Dumnezeu. Pot să confirm vorba acea populară: "Ce nu te omoară, te întăreşte." Acum ştiu că sunt omul pe care l-am dorit şi la care am muncit zi de zi. E important să fim empatici cu cel de lângă noi, pentru că nu ştim ce luptă duce, în zâmbetul lui nu stau scrise durerea şi povestea lui. Nimic nu se întâmplă fără voia Domnului. Atunci când îi faci loc disperării în inima ta, iubirea nu mai are loc. Şi cum am putea supravieţui fără iubire? Ne-am rupe de tot ce există, ne-am aliena, ne-am scufunda în mlaştinile durerii. Ar fi în noi un gol imens. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a umplut golul cu iubirea Sa. Şi astfel m-am identificat cu bucuria autentică. Ea întotdeauna îşi are izvorul într-o viaţă spirituală. Oamenii de azi confundă bucuria cu distracţia, iubirea cu plăcerea şi credinţa cu religia… De aici, apare acel gol, acea depresie, nefericire. E îngrijorător că sunt tot mai multe sinucideri… Asta se întâmplă pentru că oamenii nu-şi cunosc rostul, nu încearcă să vadă dincolo de durere… chiar dacă ai pierdut ceva, tu nu eşti cu totul pierdut, există Cineva care ştie că tu poţi trece peste, are încredere că tu apelezi la El. Dumnezeu nu are cum să ne refuze niciodată puterea de a merge mai departe. El ne ridică dincolo de valurile înfuriate ale durerii. Trebuie să-i dăm vieţii un sens, ca ea să ne dea bucurie.
Bucuria e floarea care înfloreşte indiferent de conjuncturile nefavorabile, iubirea e soarele care nu-şi pierde strălucirea niciodată, iar credinţa e forţa inimii tale de a birui răul. Cred că dacă le avem pe acestea, avem biruinţa şi liniştea. Avem accesul în Raiul inimii noastre. De acolo, nu vom cădea. Aripile iubirii ne învaţă zborul vieţii.
10.08.2015
Împărtăşesc cu voi un gând bun, recunosc cam lung, dar sper să fie folositor pentru mulţi!
Să avem cu toţii o săptămână uşoară!
Comentarii
Trimiteți un comentariu