Încrederea-i un castel de nisip năruit

Astăzi, mi-am propus să vorbesc despre încredere, şi asta pentru că în ultimul timp, m-am lovit de unele chestiuni ce vizau încrederea…de a crede în mine, în cei de lângă mine. Am meditat mult la ce înseamnă încrederea, mi-am pus unele întrebări pertinente vizavi de acest sentiment.
Am înţeles că încrederea e hotărâtoare în a suda relaţii interumane satisfăcătoare, că ea e baza oricărei legături, indiferent de natura ei şi că fără încredere, nu există dragoste, prietenie, nimic… Mi-am dat seama, că foarte puţine persoane înţeleg, într-adevăr semnificaţia acestui cuvânt şi nu-i acordă importanţa cuvenită decât atunci când cineva îi face conştienţi de faptul că au pierdut-o.
Încrederea şi viaţa au în comun faptul că sunt fragile. Eu aş asemăna încrederea cu un castel de nisip, care s-a construit greu, fiecare strat închegat de nisip pus la acel castel, constituind câte o experinţă de viaţă. La venirea unui val puternic, cum ar fi: minciuna, trădarea, ea se năruie, rămând pe ţărmul iubirii doar iluzii. Încrederea se pierde foarte uşor, într-o clipă… şi când te gândeşti că îţi ia timp să cunoşti o persoană, să-i câştigi încrederea, e un sentiment destul de frustrant să ştii că o poţi avea într-o zi, iar în ziua următoare să nu mai existe.
Sunt genul de persoană care-mi pun foarte uşor încrederea în oameni, deschizându-mi inima larg în faţa celor din jur, dorind să cred că toţi oamenii sunt de bună-credinţă, că nu au nimic de ascuns şi că sunt la fel de deschişi ca mine… poate e un soi de naivitate, de inocenţă, de-a închide ochii în faţa crudei realităţi în care, de multe ori nu mă pot regăsi.
Sunt un om care visează prea mult şi speră să găsească în celălalt acel sâmbure de sinceritate, de bunătate şi de iubire… îmi spun de multe ori, să fiu mai reţinută în a-mi deschide sufletul în faţa oricui şi oricum. Trăim într-o societate în care oamenii sunt sceptici, mai ales în privinţa relaţiilor, în care nu mai au încredere nici în ei, darămite în cel de lângă ei. Dar până la urmă, eu fac tot ceea ce simt şi de multe ori, mă lovesc de dezamăgire, când descopăr că oamenii nu sunt demni de încrederea mea.

Cel mai dureros e atunci când cineva cu care ai ajuns să legi o relaţie frumoasă şi aţi trăit experienţe de neuitat împreună, acea persoană îţi trădează încrederea. Consecinţele sunt dintre cele mai triste: simţi dezamăgire, frustrare, nesiguranţă, teama de a nu fi rănit din nou. Încrederea şi dezamăgirea se întrepătrund, de multe ori merg impreuna. Ne închidem într-o carapace, ca o formă de apărare, fără să mai vrem să lăsăm uşa deschisă, nici măcar către noi înşine. Acesta e un lucru trist, pentru că dacă nu mai reuşim să avem încredere nici în propria persoană, cum am putea pretinde să ne încredem în cel de lângă noi.
Cum se mai poate recâştiga încrederea pierdută? Mai poţi să simţi la fel ca înainte? Ce-ţi poate vindeca sufletul rănit? Rămân foarte multe întrebări, în urma pierderii încrederii în cineva. E nevoie de timp pentru a putea reconstrui din nou acel lucru… Timpul are calitatea de a vindeca, de a reclădi, de a reda speranţă în inima omului. Am descoperit că timpul e singurul învăţător, căruia omul e dispus să-i dea ascultare, el fiind un consilier înţelept, imprimându-ne învăţăminte, care peste ani se dovedesc valoroase. Pe lângă timp, mai este ceva, şi anume dragostea… doar dragostea are puterea de a uita răul suferit, de a ierta, de a uni la maxim două persoane. Am învăţat că iubirea este capabilă să transforme greşeală într-o lecţie de viaţă, să ne ajute să ne descoprim în ceilalţi, dăruindu-ne fără teamă şi fără oprelişti. Închei cu un citat care-mi vine în minte:
„Nimic nu înlătura mai mult toate sentimentele bune decât neîncrederea.”
De aceea, spun eu, e bine să avem încredere în viaţă. Pentru că, fără încredere, totul e in zadar.