For hope...

Azi, de Ziua Mondială de Luptă Împotriva Cancerului, gândul îmi zboară către cei care au cunoscut fața hidoasă a acestei boli, cancerul. Cei care au supravieţuit acestei lupte crâncene cu acest temut inamic sunt puţini, dar speciali. Cunosc şi eu pe unii dintre ei. Cei mai mulţi sunt cei care au pierdut această luptă. Cei mai dragi. Cei mai speciali. Prieteni, vecini, cunoscuţi. La apogeul acestei dureri: Mama. 

Sunt Oameni, care trebuie scrişi cu majuscule pe filele vieţii. Oameni care nu pot fi numiţi învinşi. În această luptă, nu sunt învingători şi înfrânţi, ci oameni care au luptat şi iubit viaţa până la capăt. Cu demnitate, cu credință, cu speranță...
Viaţa m-a făcut să înţeleg că cea mai mare luptă este cu noi înşine. Şi e singura legală şi care poate fi câştigată. Celelalte lupte (cu oamenii, cu situaţiile) nu pot fi controlate şi nici nu ne creionează o aură de învingători. De multe ori, dăm o conotaţie eronată şi dramatică unor situaţii inerente de viaţă, lucruri de care peste 5, 10, 20 de ani, poate că nici nu ne vom mai aminti de ele.
Adevăratele tragedii şi marile dureri sunt acestea, când afli într-o zi vestea că ai o boală incurabilă, că trebuie să trăieşti cu sabia deasupra capului în fiecare clipă, că viaţa ta e asemenea unui castel de nisip care se năruie la fiecare val de neputinţă, de îndoială, de nedreptate, de durere, când cel de lângă tine îţi moare în braţe sau lângă tine. Marile dureri se trăiesc în tăcere. Ele vorbesc mai tare decât viaţa şi îşi fac ecou până dincolo de stele. Poate dacă am privi dincolo de zâmbetul unui om, i-am înțelege povestea, scrisă cu durere, sacrificiu, luptă, dor. Și poate ne-am schimba modul de a privi și a ne comporta cu cei de lângă noi.
Să fim solidari cu cei care luptă cu această boală. Să încercăm să le cunoaștem povestea, să le dăm o mână de ajutor sau poate doar ...un gând bun, din care să-și extragă dorința de a merge mai departe.

Lavinia Elena Niculicea